Asist.univ. Adina Raţiu
Universitatea din Oradea - Facultatea de Muzică
Motto:
Acceptarea unui alt sine este un act de iubire.
Acceptarea unui alt sine ar trebui sa fie un act de iubire. Teoria recunoaşterii a lui Hegel este cea mai fină observaţie cu aplicabilitate practică pe care o putem exersa. Atunci când două persoane se află una în faţa alteia, spune Hegel, începe lupta recunoaşterii. Un sine doreşte să fie recunoscut de un alt sine. Este o problematică de oglindire. Fiecare sine aflat la momentul întâlnirii nu doreşte de la celălalt sine decât să fie recunoscut. În dorinţa, nu comună, ci individuală de recunoaştere, fiecare dintre cele două sine caută să se exprime în aşa fel încât să fie observat, să i se recunoască existenţa. În mod spontan întreaga fiinţă a celui angrenat în întâlnire va căuta modalităţi de exprimare. Incipient violentă, de marcare, concurenţială a teritoriului, întâlnirea se transformă în dorinţă, fie de apropriere, fie de oglindire, fie pur şi simplu de contopire. Fiecare dintre părţile aflate în momentul întâlnirii se află angrenat într-un proces de cunoaştere, într-un moment al noului, al individualului şi al ineditului. Şi asta, pentru că celălalt sine este unul diferit, are modalităţi, forme, de exprimare, atât comune cât şi individuale. Cele individuale trebuie să fie acea notă de distincţie ce face posibilă însăşi nevoia şi dorinţa de recunoaştere.
În arta sa, actorul trăieşte de fiecare dată când creează un rol, o întâlnire, ce se petrece pe acelaşi „câmp de luptă”, care este un singur sine, nevoit să împartă teritoriul întâlnirii. Personajul trebuie asimilat, oglindit, apoi contopit, în acelaşi sine, în aşa fel încât, camuflat, sinele mundan al actorului să dispară lăsând loc personajului să se „desfete” ne-concurenţial. Tot ceea ce este actorul, se constituie în mediul formal al personajului, dar este „casa goală” ce trebuie locuită.
În procesul de formare a viitorului actor, teoria, trebuie să suplinească livresc lipsa unei experienţe de viaţă. Personajele pe care studentul actor este nevoit, de obicei, să le abordeze depăşesc cu mult experienţa de viaţă a studentului. Încercarea Stanislavskyană de gândire a biografiei personajului, de asumare a fiecărui gest posibil al acestuia şi intuirea acţiunii sale este greu de realizat mai ales în contextul recurgerii la memoria afectivă, la experienţele personale. Ceea ce trebuie să suplinească lipsa de experienţă, lipsa de mobilitate afectivă a tânărului actor este o foarte bună analiză a textului dramatic şi a personajului, pus în relaţie cu celelalte personaje. De asemenea analiza personajelor cu care personajul său este pus în relaţie. Textul dramatic trebuie analizat foarte amănunţit. Metodele de analiză fiind, în primul rând o analiză de context social, analiză care să aducă de la sine şi adaptarea textului la o miză de actualitate. Adaptarea la miza de actualitate făcând posibilă asimilarea mai uşoară a ficţiunii. Analiza misticii textului, a mitului, (dacă este cazul), ce urmează a fi înscenat va face mai uşor posibilă crearea stării, a atmosferei. Personajele trebuie obligatoriu supuse unei analize psihologice, trebuie supuse psihanalizei, gesturile simbolice descrise de text trebuie de asemenea supuse unei analize de tip semantic. Analiza filosofică şi nu în ultimul rând, analiza la nivel fenomenologic, şi cauzal, analiza antropologică. Analizarea textului dramatic trebuie de asemenea făcută şi din punct de vedere literar, estetic, şi trebuie ca textul să fie foarte bine analizat din punct de vedere stilistic.
Lectura textului dramatic este o lectură mai complexă şi asta pentru că există o lectură, să-i spunem pasivă, care ia textul dramatic ca pe un produs literar, fiecare cititor în propriul fotoliu poate avea această lectură iar textul dramatic va rămâne cu valoarea sa literară în sine. O lectură pe care o putem numi activă, lectura regizorală, cea care compune şi regia unui spectacol, imaginarea sa în funcţie de miză. Textul dramatic are ca scop întotdeauna înscenarea. Valoarea conotativ actantă, lectura ultimă, cea în acţiune o are actorul. Actorul trebuie să exerseze cuvântul scris, să-l valorifice să-i ofere nuanţe, să-i ofere accente şi să-l facă creator de emoţie directă. Dacă o lectură simplă a textului dramatic face din acesta un obiect estetic, iar emoţia pe care o poate crea este una pur estetică, în timpul înscenării cele două emoţii, cea directă şi cea estetică trebuie îmbinate.
Actorul trebuie, pentru a crea teatralitate, pentru a putea seduce, pentru a putea crea o ficţiune credibilă, să înţeleagă până la ultima nuanţă fiecare sens deschis sau ascuns al textului dramatic.
Odată aprofundat şi analizat atât textul dramatic, studentului actor trebuie să i se creeze spaţiul de lucru fizic. Trebuie ca antrenamentele sale să fie zilnice. Clasele de actorie lucrează în toate facultăţile de profil între cinci şi opt ore zilnic, numai tehnici de arta actorului. Astfel atât teoria cât şi practica trebuie în formarea actorilor să se împletească.
