Lect.univ. Dr. Luminiţa Gorea
Universitatea din Oradea - Facultatea de Muzică
Personalitate marcantă a culturii muzicale româneşti, Tudor Jarda s-a născut în anul 1922, la Cluj, numărându-se printre cei mai de seamă reprezentanţi ai muzicii româneşti a secolului XX.
În derularea activităţii sale muzicale trebuiesc amintite câteva etape, şi anume:
- între anii 1941-1945, respectiv 1945-1948 şi-a desăvârşit pregătirea muzicală la Conservatorul Cluj-Timişoara;
- între 1945-1948, după război, îl găsim ca instumentist în orchestra Operei Române din Cluj;
- din 1949 devine profesor de armonie la Conservatorul clujean;
- a deţinut funcţiile de:
- director al Operei Române clujene
- rector al Conservatorului Gh. Dima
- în 1964 a fost distins cu titlul de Artist Emerit
- din 1995 până în 2002 a activat ca profesor consultant la disciplina armonie a Facultăţii de Muzică a Universităţii Oradea
În activitatea sa creatoare, ce cuprinde lucrări simfonice (Simfonia I în la minor şi Concertul pentru flaut şi orchestră), muzică de teatru (Operele Neamul Şoimăreştilor şi Pădurea Vulturilor, alegoria lirică Dreptul la viaţă, baletul cu cor Irinca, muzică vocal-simfonică sau camerală, a manifestat o predilecţie şi a excelat în lucrările corale.
Strânsa legătură a acestei muzici cu viaţa social-artistică românească a contribuit la crearea unei continuităţi fireşti şi realizarea unei estetici comune între generaţiile de muzicieni români. Ansamblul creaţiei sale marchează un salt stilistic în cristalizarea unui limbaj naţional original în muzica corală românească. Acest lucru devine evident în creaţia compozitorilor generaţiei ce urmează după anul 1920, manifestându-se vizibil prin tendinţa de menţinere a unei permanente legături cu muzica populară.
Substratul folcloric al creţiei româneşti manifestat prin prelucrarea cântecelor populare, structuri melodico-ritmice de factură populară, diatonice sau îmbogăţite cu elemente cromatice, modalitatea de stratificare a vocilor: omofon-armonică, modală, sau, prin suprapuneri polifonice, ori bazându-se pe teme compuse în stil popular, sau pe intonaţii specific folclorice se întâlneşte nu numai în creaţia corală ci şi în cea simfonică.
Astfel, şi în Concertul pentru flaut şi orchestră al compozitorului Tudor Jarda se evidenţiază o legătură strânsă cu folclorul, trăsătură ce caracterizează creaţia simfonică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.
Aparţinând unei categorii de gen legată de tradiţia clasică, acest concert, introduce într-un ansamblu tipic cunoscut, sonorităţi inspirate din folclor, în special în partea mediană (partea a doua), în care, prin intonaţiile modale ale flautului solist, compozitorul creează o atmosferă de colindă, realizând astfel permanentizarea legăturii creaţiei culte cu fondul popular autohton, îmbinând spiritualitatea poporului român de peste veacuri, oglindită în genuri diferite.
Spre exemplificare, prezentăm mai jos o succintă analiză a acestui Concert pentru flaut şi orchestră.
Lucrarea a fost scrisă în anul 1952 la cererea flautistului clujean Dumitru Pop, originar din localitatea Floreşti. A fost cântată în premieră la Bucureşti cu Orchestra Radio avându-l la pupitrul dirijoral pe Sergiu Comisiona. În vara aceluiaşi an, în data de 2 iunie, acelaşi flautist a interpretat concertul la Braşov sub bagheta lui Dinu Niculescu. După aproximativ doi ani, concertul a fost dirijat la Cluj de maestrul Emil Simon. De amintit că flautistul Gavril Costea, profesor de flaut la Conservatorul clujean, a făcut o imprimare pentru Radio, cu orchestra din Oradea, dirijată de Miron Raţiu.
Ca şi formă, concertul este structurat în trei părţi:
Partea I: este scrisă în formă de sonată, cu expoziţie, dezvoltare şi repriză. În expoziţie, tema întâi (T1) este expusă la corni, iar la litera B din partitură intră flautul cu T1 care se încheie la litera F.
Ex. 1
Remarcăm polimetria în T1 expusă de flaut. După F urmează un pasaj interpretat de orchestră, tema secundară (T2) începe după F. La indicaţia un poco meno pe o perioadă de 16 măsuri se realizează o tranziţie pentru T2 expusă la oboi, fiind continuată la vioara I, iar de la litera G îşi face din nou intrarea flautul şi începe dezvoltarea. Repriza aduce din nou T1 cu un ton mai sus la litera Y, iar T2 apare la AA (vezi partitura de orchestră, pag. 32) sau chiar la meno mosso.
Partea II: are formă de lied tripartit ABA. Începând cu o introducere sub formă de recitativ la flaut solo, într-un la frigic crează o atmosferă de colindă susţinută de un acompaniament de trei corni în surdină.
Ex. 2
Tema începe la pagina 49 înainte cu şase măsuri de litera A.
Ex. 3
T2 începe la litera F, la litera K revenind T1 reluată de flaut şi orchestră.
Ex. 4
Partea se încheie cu o reminiscenţă de trei măsuri din recitativul expus la flaut solo în introducere.
Ex. 5
Partea III: are formă de rondo de tipul ABAC(AD)A. În măsura a zecea începe T1 expusă la flaut, care se extinde pe durata a şaisprezece măsuri. Prima dată flautul expune tema în octava întâi (octavă în care sonoritatea flautului e destul de redusă comparativ cu octavele superioare). Din acest motiv acompaniamentul se reduce doar la trianglu şi violoncel, după care tema este reluată cu o cvartă mai sus.
Ex. 6
La litera B tema revine în Re major la flaut, de această dată în octava a doua.
Ex. 7
De la litera C urmează o tranziţie spre T2 susţinută de orchestră. La flaut solist tranziţia începe la litera E.
Ex. 8
La litera I observăm o revenire a primei teme (T1) variate.
Ex. 9
La litera L apare a treia temă, T3, expusă mai întâi la oboi apoi la corzi, după care urmează o variaţiune a acesteia expusă la flautul solist.
Ex. 10
După cea de-a treia temă urmează o dezvoltare ce conţine elemente tematice preluate din T1 iar la litera V revine T2.
Ex. 11
După aceea se combină primele două teme, T1 cu T2. La litera EE observăm o ultima revenire a temei întâi.
Ex. 12
Încheierea acestei părţi se face cu o formă de bravură ce aduce a cadenţă.
Ex. 13
Cunoscând stilul componistic al compozitorului şi relaţia sa cu melosul popular românesc deducem în urma audierii acestei lucrări tenta folclorică ce se desprinde clar din sonorităţile concertului. Prezentarea succintă a câtorva dintre aspectele cele mai evidente din acest concert ne permite să remarcăm că muzica simfonică românească se constituie ca un fenomen vital, cu o largă deschidere către cadrul socio-cultural în care apare, constituind o emanaţie adecvată a spiritualităţii epocii, înnobilată de valenţele pe care le conferă ancorarea puternică în realitatea noastră contemporană.
În concluzie, trebuie să remarcăm, contribuţia pe care maestrul Tudor Jarda şi-o aduce la dezvoltarea artei muzicale româneşti prin promovarea creaţiei sale originale, ce înglobează şi Concertul pentru flaut şi orchestră prezentat mai sus.
