Conf.univ. Dr. Zorica Maria Pitic
Universitatea din Oradea - Facultatea de Muzică
Activitatea vitală a tuturor sistemelor biologice se desfăşoară sub acţiunea unei variate game de radiaţii. Mai exact, structurile biologice care populează Terra, aşa cum le cunoaştem, au apărut, s-au dezvoltat, trăiesc şi vor continua să existe în acest „ocean” cosmic penetrat de o mulţime de radiaţii. Din acest punct de vedere, domeniul spectral al radiaţiilor acustice – şi în particular cele muzicale – exercită o influenţă atât de mare asupra întregii materii vii, încât implicaţiile lor încep de abia acum să fie descoperite în faţa ochilor noştri.
Fără a exagera, se poate afirma că în cazul organismelor superioare prezenţa acestor radiaţii este nu numai eficientă ci chiar vitală, evident între coordonatele unei „homeostazii acustice”. Izolarea fonică a unui individ uman este rapid urmată de instalarea unor dezechilibre psihice şi fiziologice. În aceeaşi măsura poluarea sonoră, peste anumite limite, a mediului său de vieţuire, este urmată de o întreagă gamă de manifestări patologice. Iată de ce, încercarea de a pătrunde în intimitatea mecanismelor de acţiune a radiaţiilor sonice asupra structurilor vii este o intreprindere necesară dar în acelaşi timp temerară. Este necesară pentru că privarea biologiei de o astfel de cercetare ar implica necunoaşterea unor fenomene care încep cu fiziologia, trec prin genetică, ocupă un larg areal al patologiei, pentru a atinge în final cercetarea cosmobiomedicală.
În zilele noastre, un rol aparte în această cercetare îi revine sonologiei – o tânără ştiinţă complexă care are ca domeniu de activitate observarea şi analiza efectului sunetului în acţiunea sa totală asupra domeniilor fizico-chimic, biologic şi psihologic.
Modul în care sunetul acţionează în domeniul biologic reprezintă un domeniu nou de cercetare, care necesită în continuare numeroase experienţe. Acestea se răsfrâng asupra întregului sistem biologic, cuprinzând atât regnul vegetal, cât şi regnul animal şi uman. Ca o primă concluzie la experimentele intreprinse, atât plantele cât şi animalele sunt puternic influenţate de către vibraţiile sonore, atât pozitiv cât şi negativ şi fiecare într-un mod specific, ţinându-se cont de structurile fizice şi moleculare proprii.
La fel se întâmplă şi în cazul subiecţilor umani, cu condiţia să se respecte unghiurile de vedere a implicaţiilor undelor sonore. Acestea sunt:
- implicaţiile de factură terapeutică (muzicoterapia);
- acţiunea muzicii asupra unor subiecţi aflaţi în stări speciale sau paranormale;
- implicaţiile şi importanţa muzicii asupra subiecţilor normali; muzica în calitate de produs cultural.
În perioada anilor 1964, se readuce în discuţie – prin studiul prezentat de doctorul P. Marchais, efectul muzicii asupra unor maladii mentale. Acest studiu este rapid urmat de un altul întocmit de Dr. J. şi M.A. Guillot precum şi J. Jost, în care sunt abordate motivaţiile fundamentale ale conduitei umane şi sunt descrise principiile teoretice şi regulile de aplicare ale muzico-terapiei. În următorii ani, lucrările ce tratează acest subiect se înmulţesc în întreaga lume, ajungându-se la oficializarea recunoaşterii muzicoterapiei şi încurajarea dezvoltării ei.
Care sunt principiile teoretice care stau la baza muzicoterapiei?
Cum pot undele sonore să participe la ameliorarea stării psihice şi fizice a omului?
Răspunsul este simplu: conform legilor fizicii ondulatorii. Mai concret, un corp poate transmite propria sa vibraţie altui corp, care, conform acestei legi, va intra în rezonanţă. Acelaşi lucru se petrece şi în privinţa rezonanţei organelor psiho-fizice ale corpului omenesc. “Emisiunile sonore produse de un instrument, de o orchestră, declanşează o vibraţie a acestor organe conform legilor fizicii ondulatorii.”[1]
Acest fenomen poate părea iniţial o naivitate. Dar în medicina tradiţională chineză, această „stare” este foarte bine cunoscută şi practicată de sute de ani. Într-un periodic parizian, J. Larny relatează într-un articol despre „folosirea în terapeutică a frecvenţelor sonore audibile, cuprinse pe 5 octave, prin intermediul unui vibrator prevăzut cu un vârf neascuţit, de aur (pentru energiile solare) sau de argint (pentru energiile lunare), aplicat pe epiderma pacientului, în punctul indicat de atlasele de acupunctură pentru tratarea maladiei respective”.[2] (după Gabai)
“Tradiţia chineză – spune Larny – atribuie un sunet, o frecvenţă particulară, fiecărui organ al corpului omenesc şi susţine că, dacă fiecare funcţie se efectuează după ritmul său (specific), rezultă armonie şi sănătate. Boala se manifestă printr-o dereglare a ritmului vital. Scopul terapeuticii este de a reface armonia, restabilind ritmul natural[3]”. Tot tradiţia chineză atribuie meridianelor pentru stimularea sau sedarea lor frecvenţele muzicale ale sunetelor pământului. Acestea sunt: Sol – pentru plămâni, Re – pentru rinichi, La – pentru ficat, Do – pentru inimă. Melodiile şi ritmul alcătuite cu aceste sunete pot amplifica sau diminua energia organelor corespunzătoare [4].
Interesante sunt cântecele rituale utilizate de vracii negri în scopul vindecării unor boli, deoarece fiecare organ este conceput (după părerea lor), a avea o melodie a sa, auzită şi cunoscută doar de iniţiaţi, în afară de cântecul individual – aşa numitul „nume inauzibil” – ce exprimă personalitatea unică a fiecărui om astfel încât, cântându-se o melodie care este cât mai apropiată şi mai bine modelată după melodia ascunsă inauzibilă a organului bolnav, acesta poate fi revitalizat cu substanţă sonoră, iar boala alungată. La fel era concepută şi muzica ce alungă spiritele rele.
În lucrarea lui Gabai şi Jost se fac numeroase referiri la credinţele indiene cu privire la puterea curativă a muzicii, realizată fie prin emisia unui singur sunet muzical, fie prin emisia unor intervale muzicale. Aceste emisii sonore se efectuau în timpul rugăciunilor în temple sau domuri sub acoperişurile cărora se experimentaseră efectele transformatoare specifice ale sunetelor. În acest scop, acustica şi arhitectura unui templu trebuiau să fie într-o strânsă legătură, totul bazându-se pe ştiinţa sunetului. Cu cât domul este mai rotund, cu atât sunetul se reflectă mai clar, iar reverberaţiile sale vor creşte. Scopul urmărit a fost ca în timpul incantaţiilor, care trebuiau să fie executate foarte intens, domul să facă să reverbereze sunetul, formându-se astfel un cerc sonor încărcat cu forţă şi energii noi. În momentul în care circuitul a fost creat, energia interioară a auditorului devine echilibrată şi liniştită. Fiecare celulă a corpului uman va fi inundată de vibraţia sunetului din templu şi o va reflecta cu o rezonanţă mai profundă. După câteva momente, tot ceea ce este percepţie materială dispare, rămânând doar circuitul energetic.
În vederea aceluiaşi scop de experimentare a efectelor sunetelor existau cerinţe speciale referitoare la unghiul sub care trebuia reflectat acesta. Existau cerinţe diferenţiate între emiterea unor sunete stând în picioare sau cele emise în poziţia aşezat. Erau specificate chiar şi sunetele care pot fi emise doar când se stă în poziţia aşezat, efectul sunetului schimbându-se în funcţie de schimbarea poziţiei. Erau specificate de asemenea care sunete puteau fi emise împreună, şi care separat pentru obţinerea efectelor dorite.
Din păcate, prea puţine documente scrise privind problematica sunetelor ne-au parvenit de la vechii tibetani. Este drept că literatura vedică cuprinde foarte multe astfel de informaţii dar, prin traducerea acestora s-au produs numeroase confuzii. Limba sanscrită este o limbă fonetică şi nu lingvistică, ea acordând importanţă nu atât înţelesului cuvintelor spuse sau scrise, ci mai mult sunetului special pe care acestea îl produc şi structurii acestui sunet. De aceea, de mii de ani, scripturile valoroase nu erau scrise pentru a nu se pierde accentul de pe aspectul sonor al cuvintelor. Se insista asupra transmiterii învăţăturilor pe cale orală şi mai puţin în scris, deoarece se considera că prin scriere, cuvintele deveneau doar simple cuvinte, pierzându-şi nuanţa subtilă a sunetelor cu care erau asociate, ajungând astfel lipsite de sens. Deci, prin scrierea unui cuvânt, efectul sonor este distrus. Iar pentru a înţelege efectul sunetelor acestor cuvinte scrise, este nevoie de un adevărat exerciţiu de decodificare pentru pronunţarea corectă a acestora.
Aceasta este explicaţia faptului că, timp de mii de ani, s-a insistat în mod deosebit ca învăţăturile sacre să nu fie scrise, pentru că vechii înţelepţi antici nu doreau ca aranjamentul fonetic să se piardă. Învăţăturile trebuiau să fie transmise direct, pe cale orală, de aceea ele erau cunoscute ca „schrutis” – ceea ce însemna că ele erau învăţate prin ascultare atentă. Ceea ce se transmitea prin scris nu era niciodată acceptat ca învăţătură divină. Totul era în mod ştiinţific bazat pe dispunerea adecvată a sunetelor. În ziua în care învăţăturile divine au fost puse în scris, acest aranjament sonor interior iniţial, inerent şi esenţial, s-a pierdut.
Un specific al vechilor învăţături era că nu se punea accent pe înţelesul cuvintelor, ci pe utilitatea acestora, pe scopul pentru care ele puteau fi folosite şi pe beneficiile care derivau din ele. Un exemplu concret este mantra tibetană „AUM MANI PADME HUM” al cărei înţeles nu semnifica nimic, fiind total fonetică. La fel, înţelesul mantrei „AUM” – dar există un impact sonor care creează un efect special asupra centrilor energetici ai corpului uman. Ce este de fapt „mantra”? După explicaţia dată de Viktor F. Vostokov în cartea sa „Comoara mănăstirilor tibetane”, mantra este un cuvânt sanscrit care defineşte un cuvânt sau un grup de cuvinte purtătoare de energie şi vibraţie sonoră determinată. Unele cuvinte sanscrite au o energie enormă şi cântarea lor într-o manieră bine stabilită eliberează această energie. Iniţial, mantra trebuie să fie cântată cu voce tare astfel încât omul să poată auzi vibraţia sonoră. Vibraţia mantrei pătrunde tot mai profund în corpul uman şi în final, omul poate să tacă interacţionând în interior cu vibraţia sonoră. Practica aceasta conţine în sine o energie enormă de fortificare. Energia mantrei ajută la obţinerea echilibrului în corp, în intelect şi conştiinţă.
Odinioară, mantrele erau scrise, iar templele serveau ca laboratoare în care acestea erau testate. Practic, în aceste temple se studia ştiinţa circuitelor sonore, domeniu în care se fac şi astăzi cercetări intense – de astă dată cu tehnologie de ultimă oră. Cu ajutorul instrumentelor ştiinţifice se poate realiza un mediu identic celui din temple. Experienţele spirituale care necesitau ore, luni sau ani, bazându-se pe efectele sunetelor într-un templu, azi pot fi obţinute mai uşor cu ajutorul aparatelor moderne.
Revenind la puterea pe care o pot avea aceste sunete, s-a constatat că – în afara efectului purificator şi tămăduitor – ele pot deveni deosebit de periculoase. Dacă unele sunete acţionează ca un scut împotriva bolilor, altele le pot atrage, ajungându-se chiar la efecte dezastruoase.
Deosebit de interesant, dar şi şocant, a fost experimentul susţinut la mijlocul secolului al XX-lea de către ermitul Vishuddhananda din Varanasi, pentru a demonstra că este posibil să omori pe cineva doar folosind anumite sunete. Acest ermit era obişnuit să se aşeze pe acoperişul unui templu în formă de dom. Experimentul respectiv a fost făcut în prezenţa a trei doctori din Anglia. Aceştia au adus în templu o vrabie. Vishuddhananda a emis anumite sunete, vrabia s-a zbătut de câteva ori, apoi a căzut. Doctorii au examinat-o şi au declarat-o moartă. Vishuddhananda a emis alte sunete, iar vrabia a revenit la viaţă. Prin acest experiment a fost evidenţiat pentru prima dată faptul că impactul anumitor sunete produce efecte specifice.
În zilele noastre, aceste efecte specifice produse de anumite sunete au fost demonstrate ştiinţific şi sunt acceptate cu uşurinţă de toată lumea. În marile laboratoare occidentale se investighează relaţia dintre viaţă şi sunet, reuşindu-se să se ajungă la concluzii deosebite.
Bibliografie:
Gabai, M., Jost, J., Introduction a la détente, psihosomatique-disque:parole et musique, Paris, 1969;
Laloy, L., La musique chinoise;
Larny, J., Phonophorese on l'acupuncture musicale-guitare, musique, chansons, poesie, Paris, 1973;
Osho, Dincolo de mister, Editura Sapientia, Bucureşti;
Popa, E., Bioenergoterapia în tradiţia milenară a poporului român, Editura Miracol;
Urmă, Dem, Acustică şi muzică, Editura Ştiimţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982;
Vostocov,V.F., Comoara mănăstirilor tibetane, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.
[1] Gabai, M., Jost, J., Introduction a la détente, psihosomatique-disque: parole et musique, Paris, 1969, pagina 27;
[2] Gabai, M., Jost, J., Introduction a la détente, psihosomatique-disque: parole et musique, Paris, 1969, pagina 27-28;
[3] Larny, J., Phonophorese on l'acupuncture musicale-guitare, musique, chansons, poesie, Paris, 1973;
[4] Popa, E., Bioenergoterapia în tradiţia milenară a poporului român, Editura Miracol.