Ioan. F. Pop
"Cuvintele fac parte din noi mai mult decât nervii.
Nu ne cunoaştem creierul decât din auzite."
P. Valéry
Ca plăsmuire a unei lumi sui-generis structurată în imaginaţie, cultura, literatura ne apar ca o realitate plasată dincolo de orice realitate, fără graniţe şi oprelişti, având, uneori, doar vagi analogii şi tangenţe cu concretul, cu datul existenţial. Ele sunt acea lume în care realul, reflectat şi de-format în imaginar, bântuit de noi obsesii fantasmatice, se decantează până la imaginaţia pură. Sens în care scrisul devine ficţiune a limbajului şi când încearcă să descrie non-fictiv, naturalist realitatea. Pentru că limbajul literar este, prin natura sa ficţional, el mistifică realitatea în chiar momentul în care o descrie. Ca atare textul, meta-textul anunţă un nou personaj: limbajul. Realul nu este, în ultimă instanţă, decât o ficţiune concretizată, o fantezie căzută în păcatul concreteţii. Umbra unei imaginatio vera. Numai ficţiunea poate revela adevăratele dimensiuni ale realului. Transpusă prin intermediul cuvântului, orice realitate devine, într-un fel sau altul, ficţiune, transfigurare. Există o dimensiune ficţională a realităţii, după cum există un realism obsedant al oricărei ficţiuni. În dozajul fiecărui concept intră câte ceva din substanţa intrinsecă a celuilalt. Pentru că „limbajul o ia întotdeauna cu puţin înaintea gândirii noastre, este totdeauna mai clocotitor decât iubirea noastră. El este frumoasa funcţie a imprudenţei omeneşti”. (G. Bechelard )
Aura fantasmatică a oricărui real s-a creat probabil odată cu posibilitatea umană a numirii lucrurilor şi fiinţelor. În procesul denominării, ele se încarcă cu o nouă semnificaţie, ca atare nu mai sunt doar ceea-ce-sunt. Prin intermediul noului simbolism al cuvintelor devin altceva: realitate şi ficţiune în acelaşi timp. Obiectele şi fiinţele există doar atâta timp cât cineva le numeşte şi renumeşte. Ele există doar pentru că noi ni le imaginăm că există. Fantezia, ideile (pe urme platoniciene) sunt prototipul oricărei realităţi. La început orice real este imaginar. Lumea însăşi nu este decât imaginea de-o clipă (eternă) a Divinităţii. Limbajul nu doar simbolizează existenţa, ci chiar o produce. De fapt, limbajul gândeşte. El este gândire reprezentată, cuprindere totalizantă, viziunea idealizată a existenţei. Spaţiul şi timpul îşi trag obiectualitatea din materia sa simbolizată. A gândi înseamnă a scoate limbajul din tăcerea sa organică şi a-l plasa în registrul absolutului. Realitatea sa este chiar acest act al gândirii manifestat ca perpetuă geneză. Gândirea este mărginită la un capăt de propria sa realitate, iar la celălalt este mărginită de ne-mărginirea sa, adică de propria ficţiune. Pentru că „cu cât este mai infinită calitatea posibilităţii, cu atât mai profundă este căderea în realitate” (S. Kirkegaard). Limbajul este gândire în act, ficţiune pusă la lucru. Finalmente, ficţiunea este cea care trasează indescriptibila graniţă dintre viaţă şi moarte, dintre existenţă şi vid. Viaţa şi moartea sunt, până la urmă, doar ceea ce ne imaginăm că sunt. Cu cuvântul pe buze, existenţa este încă posibilă. Orice text este, până la urmă, nu „limbajul fără imaginarul său” – cum susţine R. Barthes –, ci limbajul plus noul său imaginar resemnificat în procesul scrierii / rostirii. Ficţiunea devine reală datorită limbajului, datorită nelimitatei sale posibilităţi de semnificare. Manifestările ficţionale, morfologia şi sintaxa acestora se manifestă, pe un fond tacit de complicitate, între conştient şi inconştient. Atente fiind permanent la exterioritatea imediată. Cu toate că, aparent, ficţiunea oficiază doar la căpătâiul defunctei realităţi. În mod natural ea nu poate fi limitată decât de nebunia sa. Logica ficţiunii o încalcă adesea pe cea a „raţiunii practice”, chiar pe tărâmul concretizării acesteia din urmă. Fantezia potenţează sinoptic realul, îl trece de mână puntea posibilului, îi multiplică indefinit semnificaţiile. Prin non-actualizarea sa, câmpul posibilităţilor este mereu deschis la actualizări şi metamorfoze. „Mai presus decât realitatea stă posibilitatea” (M. Heidegger). Căci, în fapt, realitatea nu este decât întreţinerea permanentă a propriei ei ficţiuni.
Născută, ca minimă compensaţie, din neputinţa de a fi asemeni zeilor, literatura încearcă să substituie acest neajuns prin aproximarea ficţională a dimensiunii divinatorii. Pentru a putea suporta presiunea realului, fiinţa umană este obligată să secrete o doză similară de ficţional, să menţină continuu precarul echilibru dintre material şi spiritual. Când ficţiunea suferă, realitatea este în agonie. Până la urmă, realitatea însăşi nu este altceva decât imaginea substanţializată a propriei ficţiuni care a fost cândva, mărturia tardivă a acesteia. „Decât întâmplări posibile anevoie de crezut, trebuie preferate mai curând întâmplări imposibile cu înfăţişare de a fi adevărate” (Aristotel). La urma urmei, totul s-a născut, în sens creştin, dintr-o biată ficţiune – Cuvântul. Forţând puţin lucrurile, am putea chiar spune că nu există nicăieri realitate reală, pură, ci doar realitate gata imaginată, interpretată de limbaj, adică în bună măsură ficţionalizată. Căci, după o afirmaţie a lui Nietzsche, concretul „faptele nu există, există doar interpretări”. Dumnezeu este suprema realitate tocmai pentru că este suprema ficţiune. Pentru a-L putea cunoaşte în mod real mai întâi trebuie imaginat, aproximat cu posibilităţile (limitate) ale limbajului. Orice lucru concret sau închipuit s-a născut din fantezia Sa, ca nelimitată potenţă. Omul nu este altceva decât cea mai înaltă ficţiune reală închipuită de divinitate (imago Dei). Viaţa noastră este, în bună măsură, simplă fantezie în care concretul apare, nu o dată, ca un pasager accident. Iar moartea este limita oricărei fantezii, locul în care ea nu poate pune „piciorul”. Existenţa în genere nu este decât o continuă imaginaţie a lui Dumnezeu, măreţia Sa actualizată secundă de secundă. Realul există doar atâta timp cât este denumit de cuvinte, cât este îmbrăcat în haina simbolică a limbajului. În afara cuvântului, a transgresivităţii şi metonimiei lui, nu există nimic. Nu există viaţă în afara cuvântului viaţă, nu există moarte în afara cuvântului moarte. Doar Dumnezeu există în afara oricărui cuvânt, pentru că el este Cuvântul prin excelenţă. Prin intermediul ficţionalităţii creatoare datul fizic poate face pasul în transtemporal, iar fiinţa se proiectează în nelimitata transcendentală a potenţelor sale. „O anumită plăcere e obţinută dintr-un mod de a te imagina ca individ, de a inventa o ultimă ficţiune, dintre cele mai rare: fictivul identităţii” (R. Barthes). În procesul transsubstanţializării realului, a dematerializării lui, aceasta erodează constant fantasmaticul, încearcă mereu să-l pună cu „picioarele pe pământ”. Deşi acesta, fictivul, nu este decât golul proxim în care valenţele concretului se pot reflecta. Pentru a putea funcţiona, ficţiunea are nevoie de acest pandant profan care este realul strecurat în textura imaginarului, în cuvinte. Cuvântul însuşi este un amestec de ficţional şi real, de simbol şi concreteţe. Realităţile nu fac decât să hrănească cu date efemere eternul ficţiunii, prin intermediul acesteia ele pot exista chiar fără să existe. Acestea se pot perpetua imagistic doar în măsura în care provoacă şi determină noi forme de ficţionalitate, negându-şi obiectualitatea originii. Fantezia „survine pentru evadarea din viaţa reală, după cum este utilizată şi pentru condamnarea vieţii reale. Celui revoltat împotriva micimii existenţei ea îi dă senzaţia de beţie a puterii” (A. Adler). La limită, realul creaţiei este actul ficţional împins la apogeu, în vecinătatea paradigmatică a exemplului divin. Talentul şi vocaţia culturală, literară sunt semnele exterioare, indicele de temperatură a ficţionalităţii în act. Prin fantezia manifestată literar putem îmblânzi cât de cât timpul, putem, într-o oarecare măsură, domestici teama de moarte, putem cocheta cu eternitatea. „Dar cine nu vede că acest inventar al imaginarului, de la marele mit sacru la emoţia estetică pur laică, este axat în întregime pe fundamentala sa inspiraţie care e de-a scăpa de moarte şi de vicisitudinile timpului”. (G. Durand).
Privită strict diacronic, literatura ne apare ca un joc de-a realismul şi ficţiunea, stricto sensu ea nefiind nici una, nici alta. Epoci şi perioade diferite au exaltat-o ba pe una, ba pe alta, caracteristicile celor două fiind mereu interpuse. Dominaţia unei perspective realiste n-a făcut decât să pregătească în „secret” noua debordanţă a ludicului şi reveriei. A reficţionalizării lumii. După cum hegemonia ficţiunii şi a fantasticului a provocat revenirea în forţă a unui nou realism. Aparenta lor antinomie nu este, până la urmă, decât o reciprocă vitalizare. Saturat de ficţionalul din lumea totalitară, care îl depăşea cu mult pe cel produs de literatură, scrisul post-totalitar a început brusc să se de-ficţionalizeze, renunţând la clambur şi esopic în favoarea mărturiei (cvasiliterare) directe, necosmetizate. În general, totalitarismele sunt sisteme produse preponderent de ficţiune (de ficţiunea politică), în vreme ce democraţiile sunt mai aplicate pe real, mai lipsite de imaginaţie, şi de aceea mai suportabile. Postmodernismul a încercat şi el să de-ficţionalizeze scrisul până la os, a topit nonşalant fantasticul în real, l-a redus la o dimensiune profanizată. Poezia a coborât ostentativ în stradă, pentru a căuta o nouă autenticitate, a devenit un fel de agent direct al realului, uitând că în ea „sentimentul se exprimă ideal – pasiunea naiv – fantezia energic” (F. Hölderlin). Din poziţia de subiect absolut al scriiturii, autorul a fost tacit înlăturat, textul devenind propriul său subiect. Scriitorul se lasă doar manevrat de cuvintele care, în final, vor uita de existenţa lui, el devenind doar un personaj secund, aproape indispensabil. Scrisul se metamorfozează într-o excrescenţă aproape autonomă a imaginarului din care, oedipian, s-a născut. Dar, ca experienţă dusă la limită, el se va lovi din nou de realul care, cândva, l-a ţinut de mână şi care, între timp, s-a reabilitat. Văzând că nu mai poate numi (în sens originar), ci doar de-numi, fantezia va fi lăsată o vreme „la vatră”, pentru a aştepta noi provocări şi seducţii ale concretului. Oricât ar părea de paradoxal, răul social favorizează ficţiunea, fuga de real, ca singură armă de luptă cu maleficele acestuia. Libertatea moleşeşte în bună măsură ficţiunea, pune accentul pe mesajele literare mai directe. Dar obsesiile acesteia din urmă vor reveni periodic ca o anamneză. Dintr-o fantezie trucată, cu mai multe feţe, subterană şi timid referenţială la adresa realităţii, ea va recăpăta din nou curajul de a vorbi doar despre sine. În spaţiul literaturii, a culturii în general, ficţiunea este singura realitate, posibilă, respirabilă. Celelalte detalii sunt doar realităţi ajutătoare, dublu perisabile. Cu o vorbă bachelardiană, atunci când „o imagine prezentă nu ne face să ne gândim la o imagine absentă, dacă o imagine ocazională nu determină o mare abundenţă de imagini aberante, o explozie de imagini, nu există imaginaţie”. Ficţiunea, ca realitate a imaginarului, tradusă imperfect în limbaj, investită şi re-investită cu noi valenţe, dă sensul şi farmecul apolinic şi dionisiac al existenţei. Ea este o modalitate de a intra practic în real, în existenţă. Noi înşine (trup şi suflet) suntem doar o sumă fictiv-concretă a limbajului şi a tăcerii. O realitate ce-şi perpetuează existenţa printre palpiturile propriei imagistici. Existenţa nu este decât expresia lingvistică a non-existenţei, partea făcută vizibilă cu ajutorul cuvântului. În scris autorul devine, într-o oarecare măsură, imaginea propriului său limbaj, după cum limbajul devine măsura fiinţei sale. Realitatea şi ficţiunea sunt doi poli, unul preponderent diurn, altul preponderent nocturn ai combustiei imaginare. Ficţiunea este realitatea cu care lucrează imaginarul, substanţa cu care operează „raţiunea” inimii şi a sufletului. Este un rest de Dumnezeire pe care scriitorul îl tot întrupează, este adevărul transcendenţei sale cotidiene. Ea recuperează o sacralitate pierdută, printr-o continuă reinventare a realului, a unei mundus imaginalis. Şi ce scriitor – după cum precizează J. Burgos – „a cărui operă s-a vrut întotdeauna geneza şi vorba dintâi, nu a visat la cuvântul începutului, la cuvântul rostit ca pentru prima dată, la cuvântul care creează treptat ceea ce numeşte, care făureşte o realitate prin însăşi enunţarea lui?”. Raportul heteromorf dintre aceste concepte reflectă în plan secund trihotomia mai amplă idealitate / realitate / existenţialitate, raporturile lor fenomenologice. Componentă real-fictivă, scrisul este mărturia umană că totuşi ceva, până la urmă, există. La care ficţiunea şi concretul, pentru a fi, pun umărul. Dacă nu cumva noi înşine nu suntem decât o vagă închipuire a limbajului, ficţiunea nespusă a cuvântului de la începutul începutului.
