Conf.univ. Dr. Florina Mariş Hinsu
Universitatea din Oradea - Facultatea de Muzică
Vocea umană are caracteristici care ţin de personalitatea fiecărui interpret în parte. Tocmai aceste caracteristici constituie fundamentul clasificării vocilor, în funcţie de timbru şi ambitus; astfel femeile sunt împărţite în soprane şi altiste, între acestea situându-se mezzo-sopranele, iar bărbaţii se clasifică în tenori, baritoni şi başi. La rândul ei, fiecare categorie se împarte în soprană de coloratură, lejer liric, spinto şi dramatic; mezoo-soprană lirică şi dramatică; altistele având mai ales caracter dramatic. Tenorii se împart în trei categorii: liric, spinto şi dramatic; baritonii în liric şi dramatic, başii în bas nobil şi profund. Pe lângă aceste categorii există alte două tipuri de voce, tipuri aparte însă intermediare. Astfel, între soprană şi mezzo-soprană găsim vocea „falcon”, iar între bariton şi bas este vocea intermediară de bas-bariton. Această împărţire a vocilor este convenţională, căci adeseori ea cuprinde şi alte denumiri, în funcţie de tipul de interpret cerut de personaj, ca de exemplu tenore di grazzia (tenorul de farmec), tenore di forza (de exemplu Otello verdian), heldentenor (tenorul eroic german wagnerian) sau basul buff, fie în funcţie de cerinţele ţesăturii, ca de exemplu tenorul falsetto (contra-tenorul), tenorul lirico-spinto sau soprana lirico-dramatică sau cea dramatică de coloratură (dramatico d’agilita). În istoria cântului au existat unele soprane dotate cu posibilităţi ieşite din comun, pentru care s-au scris partituri speciale şi care, pretinzând abordarea unor ţesături, aparţinând mai multor categorii de voce, s-au singularizat în ceea ce se numeşte soprană absolută. De asemenea, într-o anumită epocă istorică (culminând cu secolul XVIII) s-au folosit voci ale celebrilor castraţi, care, în acea epocă, erau „stăpânii” absoluţi ai operei. Aceste voci, deşi aparţineau bărbaţilor, aveau caractere feminine, de sopran sau alto; cu timpul aceştia au dispărut, lăsând ca locul lor să fie luat de femei. Unele din rolurile create pentru castraţi aparţineau unor personaje feminine, şi înlocuirea s-a făcut normal, dar altele erau scrise pentru personaje bărbăteşti şi au necesitat travestiul cântăreţelor sau folosirea unui anumit tip de tenor în falsetto (contra – tenor), educat ca atare mai ales cu începere din a doua jumătate a secolului XX. Această clasificare, deşi convenţională, are totuşi o bază reală, datorată timbrului specific şi, mai ales culorii lui. Se spune despre un cântăreţ că are „o voce întunecată” sau „voce neagră” (cazul lui Placido Domingo, care, datorită acestui fapt a fost clasificat la începutul carierei drept bariton). Cert este însă că totdeauna culoarea timbrului are din capul locului, un caracter emoţional, potrivit unui anume tip de personaj. Acest lucru duce, încă de la început la aflarea unor elemente de caracterizare dramaturgică, prin intermediul tipului de voce şi al timbrului său. Totodată dă naştere la o accentuare a convenţiei iniţiale, prin repartizarea tipului de voce unui tip de personaj, mereu acelaşi. Astfel tenorul liric e mereu „îndrăgostitul”, cel dramatic „înşelatul”, baritonul „trădătorul”, basul „tatăl”, altista „mama”, soprana lejeră „ingenua”, cea dramatică „femeia fatală” iar mezzo-soprana „femeia scorpie”. Avantajul timbrului de a putea caracteriza personajul se transformă astfel într-un clişeu. Distribuirea interpretului nu se face după capacitatea acestuia de a realiza un anume caracter, ci în funcţie de tipul de voce de care dispune. Nici nu poate fi vorba de tipologie determinată de fizic adecvat sau vârstă, determinantă rămâne vocea care rezolvă problemele de înălţime şi ţesătură a scrierii.
De foarte multe ori ne mirăm când auzim că o cântăreaţă, să o numim „X”, are în repertoriu roluri ca Floria Tosca, Lady Macbeth, Amneris, Eboli şi Carmen, numita „X”, fiind catalogată sau soprană sau mezzo-soprană, iar rolurile, precum observăm, fiind asociate, primele două în general sopranelor iar ultimele trei vocilor de mezzo. Alte ori ne mirăm când auzim că într-o anumită operă, ca de exemplu Cavalleria Rusticana, rolul Santuzzei este interpretat într-o seară de o cântăreaţă „Y” catalogată soprană, iar în seara următoare în acelaşi rol triumfă cântăreaţa „Z” care este catalogată mezzo-soprană. Mai mult, chiar există cântăreţe, ca de exemplu „W”, care, în aceeaşi operă, să zicem Norma de Vincenzo Bellini interpretează într-o seară rolul Normei, asociat vocii de soprană, iar seara următoare o întruchipează pe Adalgisa, rol care este inclus în repertoriul mezzo-sopranelor. Iată-ne aşadar în faţa unei dileme, care contrazice clasificarea vocală strictă arătată mai sus şi creează un mic haos în rândul vocilor feminine. Unde este greşeala? Voi răspunde imediat: nu există greşeală! Dilema este rezolvată simplu, nedumeririle îşi găsesc răspuns prin recunoaşterea unui tip de voce feminină distinctă şi anume vocea de mezzo-soprană înaltă, numită şi soprană scurtă sau, aşa cum este recunoscută în occident, vocea tip „falcon”. Această voce distinctă este recunoscută ca atare datorită prestaţiilor excepţionale ale cântăreţei Marie-Cornelie Falcon, cea de la al cărui nume provine şi titulatura acestui tip de voce. Celebra cântăreaţă Marie-Cornelie Falcon, care, întreaga carieră a evoluat sub titulatura de soprană (în vremea ei mezzo-sopranele nefiind încă recunoscute), a realizat roluri memorabile pe marile scene ale lumii. Deşi cu o carieră deosebit de scurtă în timp, a reuşit să realizeze foarte multe roluri, multe în creaţie mondială, iar ulterior tocmai datorită acestui tip de roluri pe care le-a realizat, numele ei a devenit titulatura oficială a vocii capabile să redea acele roluri.
Încercând o definire a vocii „falcon”, trebuie specificat că acest tip de voce derivă dintr-un anumit tip de roluri. Esenţa vocii „falcon” constă în aceea că este o voce caracteristică unei mezzo-soprane care, în registrul acut, depăşeşte limitele vocii mezzo şi atinge limitele vocii de soprană dramatică. Definirea inversă (utilizată de unii), pornind de la sopran înspre limitele grave ale mezzo-sopranei lirice standard, este nefastă şi întotdeauna, solistele care şi-au construit cariera bazându-se pe definirea inversă au avut o carieră scurtă şi cu probleme (Anita Cerquetti sau Elena Souliotis). În general termenul „falcon” se referă la o voce de mezzo-soprană (din punct de vedere al coloritului, al timbrului), extinsă însă în registrul acut la limitele vocii de soprană dramatică. În termeni strict tehnici, ambitusul vocii „falcon” cuprinde ambitusul unei mezzo-soprane lirice standard, din sol (grav) până la si2 (acut), cu extindere obligatorie în acut până la minim do 3, sau chiar până la re bemol (cazul Shirley Verrett). Din punct de vedere al registrelor, vocea „falcon” este una hibridă, în sensul că, dacă registrul grav este specific mezzo-sopranelor, necesitând abilitatea de a mixa rezonanţele unei bogate voci de piept, registrele mediu, dar mai ales cel acut sunt specifice sopranelor. Datorită acestor cerinţe de ambitus întins şi variat, în general vocile „falcon” sunt inegale, fiecare registru fiind foarte puternic, se constată de obicei un control insuficient al volumelor (exemplu Elena Souliotis). Acest lucru se remediază prin exerciţii şi multe vocalize. Problema care se pune este însă aceea că între fiecare dintre registre, de la acut la mediu, şi mai apoi la grav, există sunete de pasaj. Aceste sunete, de la un registru la altul, sunt extrem de periculoase. Apar astfel adevărate goluri, numite goluri de pasaj, care nu pot fi completate cu vocalize, însă se pot atenua prin exerciţiu continuu, printr-o muzicalitate excepţională şi puternic simţ dramatic care să facă aceste goluri imperceptibile (exemplu cel mai cunoscut de reuşită deplină în acest sens este chiar suprema cântăreaţă Maria Callas, dar ea constituie un caz aparte, un unicat al naturii, fiind soprană absolută – de la coloratură lejeră la dramatic wagnerian – şi, în paralel şi o voce cu posibilităţi „falcon”. Calitativ, vocea tipic „falcon” este una închisă, cu un timbru sumbru, dramatic, o voce foarte puternică, cu grave tenebroase şi cu acute vibrante şi metalice. În general este o voce greoaie, imobilă, incapabilă de lejerităţi, axată mai ales pe cântul în „forte”. Pentru anumite roluri însă, este exact tipul de voce ideală. Încărcată cu un puternic dramatism, vocea „falcon” este extrem de excitantă pentru un anume tip de roluri, în general roluri complexe din punct de vedere muzical-dramatic, roluri care sunt imposibil de abordat de către vocile standard de mezzo-soprană sau soprană. În principiu, vocea „falcon” nu este o voce de tinereţe datorită faptului că include anumite riscuri de natură tehnică. De obicei o cântăreaţă ajunge să fie considerată „falcon” după vârsta de 30-35 de ani, după ce, în prima fază a interpretat roluri din repertoriul mezzo-sopranelor lirice standard. Doar urmând această cale se poate realiza o carieră de lungă durată, o carieră solidă în maniera celor realizate de marile interprete Shireley Verrett, Grace Bumbry, Giulietta Simionato sau Fiorenza Cossotto. În cazul abordării timpurii a rolurilor specifice vocii „falcon”, fapt care se întâmplă mai ales în cazul unor soprane dramatice, inegale tehnic, cum a fost cazul cântăreţelor Elena Souliotis sau Anita Cerquetti, acestea, după o carieră fulminantă de până în zece ani, părăsesc scena lirică cu vocea sfâşiată, asemenea celei care a dat numele acestui tip de voce. Concluzionând, pot afirma faptul că pentru o abordare corectă a rolurilor caracteristice vocii „falcon”, trebuie aşteptată maturitatea scenică, maturitate la care se ajunge după un exerciţiu în roluri caracteristice vocii de mezzo-soprană lirică standard.
Roluri caracteristice vocii „falcon”
Categoria rolurilor care necesită voce „falcon” nu este recomandabilă, aşa cum am mai spus, abordării de către tinere interprete. Bineînţeles, tehnic pot fi cântate de începători, însă cu riscuri şi repercusiuni imediate. De aceea, în general, sunt abordate în partea de mijloc şi la sfârşit de carieră. Sunt roluri care cer un vocalism imprudent, sfâşietor şi au o intensitate dramatică deosebită. Însă, cu toată dificultatea lor, sunt roluri deosebit de tentante, atât din punct de vedere vocal cât şi psihologic. Rolurile specifice unei voci „falcon” sunt următoarele:
Pauline | în Les Martyrs sau Poliuto de G. Donizetti |
Leonora de Gusman | în La favorita de G. Donizetti |
Abigaille | în Nabucco de G. Verdi |
Lady Macbeth | în Macbeth de G. Verdi |
Eboli | în Don Carlos de G. Verdi |
Amneris | în Aida de G. Verdi |
Rachel | în La Juive de J. Halevy |
Alice | în Robert le Diable de G. Meyerbeer |
Kostelincka | în Jenufa de Janacek |
Marie | în Wozzeck de A. Berg |
Femeia | în Erwartung de A. Schoenberg |
Pe lângă aceste roluri tipice vocii „falcon” interpretele posesoare a acestui tip de voce îşi pot permite şi abordarea unor roluri din repertoriul mezzo-sopranelor sau al sopranelor dramatice. Menţionând în paranteză cărei voci standard aparţine de fapt rolul. Printre aceste roluri abordate de către o voce „falcon” pot enumera:
Medeea | în Iphigenie en Aulide de C.W. Gluck (soprană) |
Neris | în Medeea de L. Cherubini (iniţial soprană, uzitat de mezzo-soprană lirică) |
Norma | în Norma de V. Bellini (soprană dramatică cu coloratură) |
Adalgisa | în Norma de V. Bellini (iniţial soprană, uzitat de mezzo-soprană lirică) |
Romeo | în I Capuletti ed I Montechi de V. Bellini (iniţial soprană, uzitat de mezzo-soprană lirică) |
Elisabeta Tudor | în Maria Stuarda de G. Donizetti (iniţial soprană, uzitat de mezzo-soprană lirică) |
Giovanna Seymour | în Anna Bollena de G. Donizetti (iniţial soprană, uzitat de mezzo-soprană lirică) |
Maffio Orsini | în Lucrezia Borgia de G. Donizetti (iniţial soprană, uzitat de mezzo-soprană lirică) |
Cuniza | în Oberto, conte di San Vonifacio de G. Verdi (iniţial soprană, uzitat de mezzo-soprană lirică) |
Odabella | în Atilla de G. Verdi (soprană dramatică) |
Carmen | în Carmen de Bizet (mezzo-soprană standard) |
Venus | în Tanhäuser de R. Wagner (mezzo-soprană standard) |
Kundry | în Parsifal de R. Wagner (soprană dramatică) |
Giulietta | în Povestirile lui Hoffmann de J. Offenbach (soprană dramatică, ocazional mezzo-soprană lirică) |
Charlotte | în Werther de J. Massenet (mezzo-soprană lirică, ocazional soprană) |
Dalila | în Samson şi Dalila de C. Saint Saens (mezzo-soprană standard) |
Floria Tosca | în Tosca de G. Puccini (soprană dramatică) |
Santuzza | în Cavalleria rusticana de P. Mascagni (soprană dramatică şi mezzo-soprană standard) |
Gioconda | în Gioconda de A. Ponchielli (soprană dramatică) |
Fedora | în Fedora de U. Giordano (soprană dramatică) |
Iată, aşadar, o paletă largă de roluri care pot fi realizate de către o voce „falcon”. În general sunt roluri socotite dificile, atât din punct de vedere vocal, cât şi din punct de vedere al prestaţiei actoriceşti. Câteva dintre aceste roluri, cum ar fi Lady Macbeth, Abigaille, Valentine, Marie, Norma, Eboli sau Turandot sunt socotite printre, dacă nu chiar cele mai dificile roluri feminine. Vocal, rolurile tipice „falcon” sunt compuse, în general, pe o ţesătură foarte înaltă, cu grave pentru a căror redare este necesară utilizarea sunetelor de piept, caracteristice mezzo-sopranelor (ex. Eboli, Carmen, Gioconda, Dalila). De asemenea, sunt roluri în care abundă acute caracteristice sopranelor, acute lansate şi susţinute cu forţă (ex. Lady Macbeth, Abigaille, Amneris, Eboli, Carmen, Valentine etc.), roluri în care note do 3 sau chiar re bemol sunt frecvente. O altă caracteristică în construcţia acestor roluri, o constituie faptul că diverşii compozitori, cer, în anumite pasaje, interpretelor, redarea unor intervale deosebit de mari, fără note de legătură (exemplul cel mai caracteristic este personajul Abigaille din Nabucco, care, la finalul recitativului ariei din acul II, „Ben io t’invenni, o fatal scritto!”, are de interpretat note aflate la distanţă de două octave, fără nici o notă de legătură: do 3 – do grav). Acest din urmă fapt are implicaţii deosebite asupra unei voci fragile pe care o poate distruge iremediabil. Din punct de vedere al psihologiei personajului, avem de-a face cu cele mai complexe şi mai tentante roluri. Aproape toate aceste personaje sunt caractere puternice, dominatoare, cu evoluţii dramatice surprinzătoare, personaje active, dinamice. Sunt roluri încărcate cu un puternic dramatism, roluri care cer cunoştinţe actoriceşti de mare nivel. Analizând lista acestor roluri, se constată lipsa totală a rolurilor comice, vocea „falcon” fiind un apanaj al rolurilor de mare factură dramatică. Totodată, cea mai mare parte a rolurilor „falcon” sunt roluri negative în totalitate sau parţial. Sunt foarte rare rolurile din această categorie care să contureze un personaj pozitiv prin excelenţă (poate Pauline din Poliuto). Toate aceste femei sunt păcătoase, înfăptuiesc crime odioase şi aproape toate ajung la suicid. De aceea multe dintre aceste roluri sunt numite şi roluri „negre”. Tocmai această încărcătură dramatică, precum şi dorinţa de a demonstra capacităţile vocale deosebite, constituie tentaţia cântăreţelor pentru a aborda aceste roluri. Şi o spun în cunoştinţă de cauză, tentaţia este enormă, iar satisfacţia în urma realizării unui asemenea rol este maximă.
În decursul ultimului secol, foarte multe soliste de operă, au abordat repertoriul caracteristic vocii „falcon”, unele dintre ele cu un succes şi o longevitate excepţională, altele mistuindu-şi vocea doar în câţiva ani de carieră. Carierele solide au fost realizate de către acele soliste care şi-au început cariera ca mezzo-soprane lirice standard, evoluând apoi spre un „falcon” autentic. Excepţiile de la această regulă au fost puţine şi au fost cele ale Rosei Ponselle şi ale Mariei Callas, două cântăreţe cu un har excepţional, care, în paralel cu vocea caracteristică unei soprane absolute, au avut şi posibilităţi „falcon”. În rest, au fost şi cazuri de soprane dramatice care au avut ambiţia să treacă încă din prima fază spre repertoriu „falcon”, însă aceastea, aşa cum am amintit şi în paginile anterioare, şi-au sfârşit cariera la fel de timpuriu (Elena Souliotis, Anita Cerquetti, Silvia Sass).
Doresc să precizez că m-am oprit asupra acestui tip de voce datorită faptului că este o voce deosebită, o voce care, din păcate, în România nu este încă pe deplin recunoscută ca un tip de voce aparte, mereu suprapunându-se sau peste vocea de mezzo-soprană, sau peste cea de soprană dramatică, în funcţie de tipologia vocală a rolului căruia îi este asociată. De fapt, aşa cum am arătat, nu este vorba de nici o voce de mezzo-soprană nici de una de soprană dramatică, ci de o voce aparte, intermediară, capabilă să realizeze roluri asociate atât mezzo-sopranelor cât şi sopranelor. Un alt motiv care m-a determinat să analizez vocea „falcon” este acela că eu personal sunt posesoarea acestui tip de voce.
